120562 afisari
Interviu Natașa Raab
publicat in data de 04-02-2011

Carolina: Cine este Natașa Raab și ce frământări are ea?
Natașa Raab: Natașa Raab, Nata pentru prieteni, este un om care ar vrea să intervină în roata lumii, să se implice în bunul mers al lucrurilor, cu un simț justițiar exacerbat,(chiar deranjant pentru  unii), cu un mod de a se implica în diverse evenimente sociale, de la cele mai banale până la cele mai importante.  Apoi, mi-aduc aminte de o celebră maximă ”Nu încerca să salvezi lumea pentru că lumea nu vrea să fie salvată”, și mă potolesc pentru moment. Sufăr pentru fiecare floare ruptă, pentru fiecare hârtie aruncată pe stradă, pentru fiecare gest sau vorbă urâtă, pe care și le aruncă semenii mei unii- altora. Sufăr pentru că nu pot să fac mai multe ca lumea asta nebună să fie mai bună. și, de aceea sunt un om foarte frământat. Încerc să aduc puțină speranță prin ceea ce fac pe scenă sau ca simplu cetățean al orașului meu și al țării mele, să mă corectez, să evoluez, să învăț să devin în fiecare zi, puțin câte puțin, un adevărat OM, să-mi depășesc stadiul de ființă umană care consumă și trece prin această viață, lăsând  în urmă  doar dîre. În multe din rugăciunile mele mă rog să pogoare grația divină asupra mea cu atâta înțelepciune, cu atâta lumină, încât să pot să le-o dăruiesc celor din jur pentru a-i face mai buni, mai toleranți, pentru a le aduce aminte că în vremurile astea debusolante pe care le trăim, trebuie să ne întoarcem la IUBIRE, la ceea ce de fapt este esența creștinismului: IUBIRE, INȚELEGERE,TOLERANȚĂ FAȚĂ DE APROAPELE TĂU.

Carolina: Din ce în ce mai multe stele ale scenei românesti au plecat dintre noi. Cum se vede  generația care vine din spate?
N.R.:
Realizezi că îmbătrânești când vezi că încep să dispară din jurul tău oameni pe care  i-ai cunoscut, modele pe care le-ai  urmat. Vorbeai despre dispariția lor; unii pentru că le venise vremea, alții prematur, pentru că meseria de actor este consumtivă. Noi ardem  la temperaturi mult mai înalte,  în fiecare seară pe scenă murim câte puțin pentru a transmite fiorii artistici în procesul creației.
Există o generație de mijloc a  meseriei  noastre, printre care mă număr si eu. Personal, m-am străduit să fiu un model pentru studenții mei, pentru colegii mei mai tineri. Dacă am reușit sau nu, asta  o va spune timpul, și poate  în timp, chiar ei. Din păcate, în toate ramurile, nu doar în actorie se prefigurează un oarecare vid. Vina trebuie căutată în sistemul de învățământ, în societate și ar mai fi multe de spus legat de acest aspect dar nu ne ajunge timpul și spațiul pentru asta, așa că îi las pe cititorii dumneavoastră  să înțeleagă. Când am absolvit eu Academia de Teatru și Film, exista o serie  de maxim  14 studenti și din aceștia mai mult de jumătate se pierdeau pe drum. Acum, în anul I la un  A.T.C. sunt cam 95 ( în funcție de an ) de studenți, iar sistemul teatral din România nu este pregătit să îi absoarbă pe toți. În această meserie  pe lângă talent și har  ai  nevoie și de mult  noroc, norocul de a urca pe scena unui teatru bun, cu actori de la care să ai ceva de învățat, să furi meserie. Din păcate, mulți sunt siliți de viață să-și câștige existența făcând foarte multe concesii actului artistic pentru care s-au pregătit. Dar, în general, un om talentat  își va găsi locul în galeria de aur dacă știe să își fructifice șansele care îi surâd. Șansa mea a fost un debut fabulos, în rolul  Elenei Andreevna din  Unchiul Vanea, de. A.P.Cehov, în regia  lui Mircea Cornișteanu, spectacol care a luat  premiul Uniter  pentru cel mai bun spectacol  în 1989, iar eu  premiul Uniter pentru debut. Apoi m-am  străduit  să nu-mi dezamăgesc publicul  și critica de specialitate.

Carolina: Regretați că nu ați jucat pe scenele marilor teatre din București?
N.R.:
În anul 1990 plecasem la București la teatrul Odeon dar m-am întors la Teatrul Național din Craiova în același an. A fost o alegere grea, sunt puțini actori care părăsesc capitala pentru un teatru din provincie, dar nu regret că am făcut această alegere. Aici am avut ocazia să lucrez cu mari regizori: Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Mihai Manuțiu, Mircea Cornișteanu, Kincses Elemer, Cristian Hagiculea, Tom Ferriter ( SUA), Vlad Mugur  și mulți alții. Am bătut lumea la propriu cu trupa din Craiova la toate marile festivaluri ale lumii teatrale, aducând României peste 300 de premii  internaționale și ducând  faima  teatrului românesc și a Teatrului Național Marin Sorescu  în special, implicit  Olteniei care m-a adoptat.  De jucat am jucat pe scenele teatrelor bucureștene, și jucam mereu în turnee și în festivalurile  naționale, fiind aplaudați și apreciați de publicul bucureștean cum din păcate  nu întotdeauna știe  să aprecieze publicul craiovean. Actorii acestei trupe valoroase au jucat pe cele mai importante scene ale lumii teatrale, culminând cu Barbican  Center  în Londra. Din  Japonia și până în Australia, din Canada  până în Brazilia, ca să nu vorbim de Avignon, Edinburgh sau  marile  capitale ale marilor festivaluri ale lumii în care ar fi visat mulți actori să fie sau să joace.
Mi-aș dori ca  în Craiova să se scape de sindromul de provincie.Teatrul  Național  din  Craiova  și  Festivalul Internațional Shakespeare  al cărui  director este Emil  Boroghină  sunt dintre   cele mai apreciate  teatre ale Convenției  Europene Teatrale din care facem parte, iar festivalul a primit în acest an recunoașterea  internațională ca fiind cel mai bun  festival Shakespeare.
Iată tot atâtea motive să nu regret  că m-am întors într-un teatru adevărat. Publicul educat de teatru nu înghite cu ușurintă  „șușele” bucureștene care poposesc din când în când pe scena noastră. Aici la Craiova  avem un teatru european. Vă spun acestea și din mândrie, dar și pentru a vă informa cititorii mai puțin avizați care  cred că tot ce e în metropolă, de la modă până la produsul artistic e mai evoluat sau  mai de calitate. Greșit. Trebuie să învățăm  ce înseamnă  diferența dintre  a fi din provincie și ”a fi de provincie”!

Carolina: Publicul nu vă știe doar de la teatru. Sunteți o persoană activă și vă implicați în multe proiecte. Ce faceți în afară de teatru, film, televiziune, prezentări de evenimente?
N.R.:
Am fost cadru didactic, am format și pregătit mulți tineri pentru această meserie, am  fondat o asociație  culturală,  PRO  CIVILIZAȚIA  din care fac parte multe personalități  ale Băniei, prin care  sper să reușim să  implementăm proiecte cultural-educative și sociale care se adresează cu precădere celor tineri. Ei sunt viitorul și mă  doare să văd cât sunt de ”virusați” de  lipsa de modele, de lipsa unor criterii de valoare, de NON –VALOARE  în general, ajung  să aibă modele toți băieții de bani gata și pițipoancele  al căror țel în viață este sa aibă o mașină, o casă cât mai mare și cât mai multe fițe, și să se comporte  pe străzi sau în locurile publice  ca niște maimuțe antropoide, al căror  vocabular se rezumă  la : nașpa, beton, marfă,etc. Nu e vina lor ci a sistemului, cei buni și doritori  să lase în urma lor ceva creativ pleacă, iar ceilalți rămân într-o societate tot mai debusolată și mai consumatoare de kitch.
 Of, iar m-am aprins, dar  trebuie să mai luăm  atitudine, tot ce are mai valoros  o țară e viitorul ei,  adică cei tineri.Trebuie să-i avem în grijă, să avem răbdare să-i învățăm diferența între  bine și  rău,    între ce e valoros și ce nu, să-i responsabilizăm. Cred că și familia are un rol esențial.Trebuie  responsabilizați de mici, așa cum au făcut  părinții generațiilor anterioare.

Carolina: Există vreun rol care v-a displăcut, o piesă  în care să fi jucat pentru că trebuia, nu pentru că vă doreați?
N.R.:
Nu există așa ceva. Fiecare rol este o provocare pentru un actor, te obligă să cauți în sertarele tale profesionale mijloace noi de expresie, atât fizice cât și mentale, te obligă să te perfecționezi continuu. Spre deosebire de un violonist, să zicem, care exersează patru ore pe zi, instrumentul unui actor  este propriul lui corp, expresivitatea sa corporală  și facială, proprii lui neuroni. Ca să dai viață unui personaj e nevoie de o abordare intelectuală în primul rând, și apoi, când îl înțelegi bine, modul lui de a gândi, epoca în care a trăit, îl lași să intre în tine ca un fel de alien care se folosește de propriul tău corp.  Așa, într-o seară ești o țărancă aprigă, o adevărată Medee care își răzbună moartea soțului, în Anca din ”Năpasta” de I.L. Caragiale, în altă seară  ești Doica din ”Romeo și Julieta” de Wiliam Shakespeare, în altă seară Lucy dintr-un vodevil spumos, franțuzesc, cum e ”Noroc și Sănătate” de Pierre Chesnot, sau Irma/ Regina  în ”Balconul” de Jean Genet. Fiecare rol este ca un copil  născut  mai ușor sau mai greu, dar de iubit  îi iubești la fel.

Carolina: Este greu să ieși dintr-un rol, să nu confuzi ficțiunea cu realitatea?
N.R.:
Teatrul nu este o ficțiune. Este oglindă a realității întoarsă invers spre sală. Când ești atent la mesajul  care vine dinspre  scenă îți dai seama că râzi  de tine, de aceea actorii sunt oameni cât se poate de terre-a – terre. Oamenii în general teatralizează viața jucându-și  măștile în fiecare zi de la servici până acasă. Vă mărturisesc că după fiecare spectacol sunt ultima care pleacă din teatru. Asta nu pentru că mă demachiez sau mă schimb mai încet, ci pentru că am nevoie să mă liniștesc și să ies din pielea personajului. Există foarte multe cărți scrise de specialiști care au încercat să descifreze memoria, sufletul unui actor. Ce chimie se petrece în creierul  lui, care începe spectacolul cu febră 39 de grade ( pentru că se întâmplă de multe ori să jucăm bolnavi), iar la pauză să aibă 36 cu cinci. Mi s-a întâmplat și mie asta. Marele Octavian Cotescu ne spunea: ”Măi puilor, când un spectacol se amână din cauza unui actor, trebuie să îl cauți pe actor  la morgă”.

Carolina: De multe ori, în timpul unui spectacol se întâmplă  să intervină ceva neașteptat și  doar de prezența de spirit a actorului să salveze situația. Ați fost vreodată în situația asta?
N.R.:
Desigur! Sunt multe întâmplări, unele mai comice, altele nu, dar vă voi povesti una care mă face să zâmbesc de câte ori mi-o amintesc. Jucam în celebrul spectacol al lui Silviu Purcărete, Ubu Rex cu scene din Macbeth. Cei care l-au văzut îsi aduc aminte că era spectacol în spectacol, la un moment dat tot alaiul de pe scenă se ducea cu public cu tot în foaierul teatrului să vadă scene din Macbeth. Foaierul era luminat cu sute de lumânări. Eu jucam dublu rol și trebuia să mă duc să mă schimb la pauză în vrăjitoare, apoi veneam  în alai, cu costumele de vrăjitoare pe sub  costumul anterior purtat în Ubu  Rex. La  un moment dat  ne dezbrăcam, dădeam vestoanele și pantalonii, rămâneam  în niște combinezoane  cu sâni, păr pubian, ca și când am fi fost goale. Leni Pințea, care o juca pe Lady Macbeth se ridica dintr-un butoi cu un sfeșnic în mână. Tudor Gheorghe, care era Macbeth, era la fel, cu o secure în mână, dar cu spatele la publicul din foaier, Ubu Rex si Madam Ubu la fel. În acel vacarm, eu trebuia să întind mâna spre sfeșnic și să spun” La noapte vine Duncan”. Î n acel moment se făcea liniște deplină. Ei bine, închipuiți-vă că exact în acel moment se aude vocea unui țigănuș, care stătuse cu nasul lipit de geamul de afară al  foaierului, (fuseseră atrași de luminile  lumânărilor): ”Mă vere, vino să vezi aici niște gagigi îmbrăcate în pielea goală”. Toți actorii erau cu spatele la public și au putut să râdă pe înfundate cât au poftit, numai eu eram cu fața la ei și am simțit că explodez, abia am reușit să mă abțin. Unde mai pui că în fața mea, în public, se afla chiar directorul Festivalului de Teatru din Amsterdam care venise să vadă spectacolul pentru a-l   invita la  festival. Din păcate, nu avem doar întâmplări haioase, o dată a trebuit să ies pe scenă să anunț (se întâmpla la  ”Omul cu mârțoaga”) că unul din colegi  a murit  în cabină așteptând să intre în spectacol. Vezi,  murim des pe scenă  dar vine și rândul când murim cu adevărat. Ne costă mulți neuroni  să vă facem să  plângeți sau să râdeți, sau să cugetați la firea umană alături de noi și de personajele cărora le dăm viață, seară de seară.

Carolina: Se spune că un actor moare  puțin în fiecare seară ! Este adevărat?
N.R.:
Sufletul unui actor este mereu rănit din dragoste pentru ”scândură”, cum spunem noi scenei. Când publicul este de nota 10, când îl simți că ascultă și merge cu tine, te lasă să-l duci  de la sublim  la ridicol, parcă mori mai frumos în acea seară. Merită. Când publicul este format din oameni fără respect pentru actul artistic,  pentru actori, pentru public, moartea din acea seară este  în van, ceva se rupe în tine că nu reușești să-i înfrumusețezi  și sensibilizezi sufletul acelui „ miștocar” de duzină care crede  că e cineva  deranjând o sală întreagă  făcând pe ”mitocanul  de serviciu”. Din păcate, de multe ori am avut oaspeți de pe alte meleaguri care s-au minunat și de astfel de reacții. Dar  eu știu că această meserie are o mare forță. Noi, actorii, suntem artiștii cuvântului rostit. Știm că întâi a fost cuvântul, el își are puterea lui. Meseria noastră  este aceea de a împărtăși cu  profesionalism, cu artă, cu umilință, de a dărui  din  arta  realității și geniului uman. Teatrul e viața, de acolo se inspiră, și te sui  pe scenă încercând să-i faci pe oameni mai buni, mai înțelepți, mai triști sau mai  veseli, așa cum e viața.
Marele actor  Ion Manolescu spunea că un actor trebuie să fie „un  far al societății”. Mă străduiesc în fiecare zi să dau  un examen cu mine  însămi  în devenirea  mea ca OM  și să împărtășesc din lumina pe care am adunat-o  într-o viață și mai ales din ce am învățat de la  modelele mele, persoanele care mi-au influențat viata în mod benefic cu înțelepciune și iubire,” întâlnirile mele de gradul III”.

Carolina: Câteva cuvinte  pentru cititoarele Carolina ?
N.T.: 
Iubirea este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Creatorul. Cine nu iubește, nu trăiește cu adevărat. Să iubiți, să fiți iubite și să dăruiți iubire. Voi puteți să faceți lumea mai frumoasă, voi femeile care iubiți pruncul, îl învățați să iubească ce e bun și frumos, voi sunteți dătătoare de viață și iubire. Îmi imaginez câteodată lumea strânsă într-un cerc  făcut de femeile lumii, care ar putea opri  toate războaiele, toată ura, tot răul, așa cum făcea  Mama Universală din ”Nașterea”  de C. VOICULESCU, alt rol pe care l-am jucat  pe scena Festivalului  de Teatru Experimental de la Cairo, dar  asta e o altă poveste ...
Pentru voi, cititoare ale  revistei Carolina, vă doresc un an binecuvântat și prosper și toată grația divină să se reverse asupra voastră, să fiți puternice, încrezătoare și pline de iubire!



Te-ar mai putea interesa:


Comenteaza
Campurile marcate cu * sunt obligatorii
Nume*:
Email:
Comentariu*:
Cod de verificare:
Introduceti codul de mai sus:
 
Revista lunii. Descarca format PDF 8 martie - 8 aprilie Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  2 anul 5
Revista lunii. Descarca format PDF.22 ianuarie -22 februarie Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  1 anul 5
.
Revista lunii. Descarca format PDF. 17 decembrie -17 ianuarie Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  12 anul 4
Revista lunii. Descarca format PDF. 17 noiembrie-17 decembrie Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  11 anul 4
.
Revista lunii octombrie - descarca format PDF Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  10 anul 4
Revista lunii septembrie descarca format PDF Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  9 anul 4
----
Revista lunii iunie- descarca format PDF Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  6 anul 4
----
Revista lunii mai- descarca format PDF Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  5 anul 4
Revista lunii aprilie - format PDF Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  4 anul 4
Revista lunii martie format PDF Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  3 anul 4
Vezi varianta electronica a revistei Revista Carolina - Coperta - Numarul  1 anul 4 Revista lunii decembrie- forat PDF

http://www.tvoltenia.ro/