trimite pe e-mail | tipareste articol | comentarii |
Carolina: Cine este Natașa Raab și ce frământări are ea?
Natașa Raab: Natașa Raab, Nata pentru prieteni, este un om care ar vrea să intervină în roata lumii, să se implice în bunul mers al lucrurilor, cu un simț justițiar exacerbat,(chiar deranjant pentru unii), cu un mod de a se implica în diverse evenimente sociale, de la cele mai banale până la cele mai importante. Apoi, mi-aduc aminte de o celebră maximă ”Nu încerca să salvezi lumea pentru că lumea nu vrea să fie salvată”, și mă potolesc pentru moment. Sufăr pentru fiecare floare ruptă, pentru fiecare hârtie aruncată pe stradă, pentru fiecare gest sau vorbă urâtă, pe care și le aruncă semenii mei unii- altora. Sufăr pentru că nu pot să fac mai multe ca lumea asta nebună să fie mai bună. și, de aceea sunt un om foarte frământat. Încerc să aduc puțină speranță prin ceea ce fac pe scenă sau ca simplu cetățean al orașului meu și al țării mele, să mă corectez, să evoluez, să învăț să devin în fiecare zi, puțin câte puțin, un adevărat OM, să-mi depășesc stadiul de ființă umană care consumă și trece prin această viață, lăsând în urmă doar dîre. În multe din rugăciunile mele mă rog să pogoare grația divină asupra mea cu atâta înțelepciune, cu atâta lumină, încât să pot să le-o dăruiesc celor din jur pentru a-i face mai buni, mai toleranți, pentru a le aduce aminte că în vremurile astea debusolante pe care le trăim, trebuie să ne întoarcem la IUBIRE, la ceea ce de fapt este esența creștinismului: IUBIRE, INȚELEGERE,TOLERANȚĂ FAȚĂ DE APROAPELE TĂU.
Carolina: Din ce în ce mai multe stele ale scenei românesti au plecat dintre noi. Cum se vede generația care vine din spate?
N.R.: Realizezi că îmbătrânești când vezi că încep să dispară din jurul tău oameni pe care i-ai cunoscut, modele pe care le-ai urmat. Vorbeai despre dispariția lor; unii pentru că le venise vremea, alții prematur, pentru că meseria de actor este consumtivă. Noi ardem la temperaturi mult mai înalte, în fiecare seară pe scenă murim câte puțin pentru a transmite fiorii artistici în procesul creației.
Există o generație de mijloc a meseriei noastre, printre care mă număr si eu. Personal, m-am străduit să fiu un model pentru studenții mei, pentru colegii mei mai tineri. Dacă am reușit sau nu, asta o va spune timpul, și poate în timp, chiar ei. Din păcate, în toate ramurile, nu doar în actorie se prefigurează un oarecare vid. Vina trebuie căutată în sistemul de învățământ, în societate și ar mai fi multe de spus legat de acest aspect dar nu ne ajunge timpul și spațiul pentru asta, așa că îi las pe cititorii dumneavoastră să înțeleagă. Când am absolvit eu Academia de Teatru și Film, exista o serie de maxim 14 studenti și din aceștia mai mult de jumătate se pierdeau pe drum. Acum, în anul I la un A.T.C. sunt cam 95 ( în funcție de an ) de studenți, iar sistemul teatral din România nu este pregătit să îi absoarbă pe toți. În această meserie pe lângă talent și har ai nevoie și de mult noroc, norocul de a urca pe scena unui teatru bun, cu actori de la care să ai ceva de învățat, să furi meserie. Din păcate, mulți sunt siliți de viață să-și câștige existența făcând foarte multe concesii actului artistic pentru care s-au pregătit. Dar, în general, un om talentat își va găsi locul în galeria de aur dacă știe să își fructifice șansele care îi surâd. Șansa mea a fost un debut fabulos, în rolul Elenei Andreevna din Unchiul Vanea, de. A.P.Cehov, în regia lui Mircea Cornișteanu, spectacol care a luat premiul Uniter pentru cel mai bun spectacol în 1989, iar eu premiul Uniter pentru debut. Apoi m-am străduit să nu-mi dezamăgesc publicul și critica de specialitate.
Carolina: Regretați că nu ați jucat pe scenele marilor teatre din București?
N.R.: În anul 1990 plecasem la București la teatrul Odeon dar m-am întors la Teatrul Național din Craiova în același an. A fost o alegere grea, sunt puțini actori care părăsesc capitala pentru un teatru din provincie, dar nu regret că am făcut această alegere. Aici am avut ocazia să lucrez cu mari regizori: Silviu Purcărete, Tompa Gabor, Mihai Manuțiu, Mircea Cornișteanu, Kincses Elemer, Cristian Hagiculea, Tom Ferriter ( SUA), Vlad Mugur și mulți alții. Am bătut lumea la propriu cu trupa din Craiova la toate marile festivaluri ale lumii teatrale, aducând României peste 300 de premii internaționale și ducând faima teatrului românesc și a Teatrului Național Marin Sorescu în special, implicit Olteniei care m-a adoptat. De jucat am jucat pe scenele teatrelor bucureștene, și jucam mereu în turnee și în festivalurile naționale, fiind aplaudați și apreciați de publicul bucureștean cum din păcate nu întotdeauna știe să aprecieze publicul craiovean. Actorii acestei trupe valoroase au jucat pe cele mai importante scene ale lumii teatrale, culminând cu Barbican Center în Londra. Din Japonia și până în Australia, din Canada până în Brazilia, ca să nu vorbim de Avignon, Edinburgh sau marile capitale ale marilor festivaluri ale lumii în care ar fi visat mulți actori să fie sau să joace.
Mi-aș dori ca în Craiova să se scape de sindromul de provincie.Teatrul Național din Craiova și Festivalul Internațional Shakespeare al cărui director este Emil Boroghină sunt dintre cele mai apreciate teatre ale Convenției Europene Teatrale din care facem parte, iar festivalul a primit în acest an recunoașterea internațională ca fiind cel mai bun festival Shakespeare.
Iată tot atâtea motive să nu regret că m-am întors într-un teatru adevărat. Publicul educat de teatru nu înghite cu ușurintă „șușele” bucureștene care poposesc din când în când pe scena noastră. Aici la Craiova avem un teatru european. Vă spun acestea și din mândrie, dar și pentru a vă informa cititorii mai puțin avizați care cred că tot ce e în metropolă, de la modă până la produsul artistic e mai evoluat sau mai de calitate. Greșit. Trebuie să învățăm ce înseamnă diferența dintre a fi din provincie și ”a fi de provincie”!
Carolina: Publicul nu vă știe doar de la teatru. Sunteți o persoană activă și vă implicați în multe proiecte. Ce faceți în afară de teatru, film, televiziune, prezentări de evenimente?
N.R.: Am fost cadru didactic, am format și pregătit mulți tineri pentru această meserie, am fondat o asociație culturală, PRO CIVILIZAȚIA din care fac parte multe personalități ale Băniei, prin care sper să reușim să implementăm proiecte cultural-educative și sociale care se adresează cu precădere celor tineri. Ei sunt viitorul și mă doare să văd cât sunt de ”virusați” de lipsa de modele, de lipsa unor criterii de valoare, de NON –VALOARE în general, ajung să aibă modele toți băieții de bani gata și pițipoancele al căror țel în viață este sa aibă o mașină, o casă cât mai mare și cât mai multe fițe, și să se comporte pe străzi sau în locurile publice ca niște maimuțe antropoide, al căror vocabular se rezumă la : nașpa, beton, marfă,etc. Nu e vina lor ci a sistemului, cei buni și doritori să lase în urma lor ceva creativ pleacă, iar ceilalți rămân într-o societate tot mai debusolată și mai consumatoare de kitch.
 Of, iar m-am aprins, dar trebuie să mai luăm atitudine, tot ce are mai valoros o țară e viitorul ei, adică cei tineri.Trebuie să-i avem în grijă, să avem răbdare să-i învățăm diferența între bine și rău, între ce e valoros și ce nu, să-i responsabilizăm. Cred că și familia are un rol esențial.Trebuie responsabilizați de mici, așa cum au făcut părinții generațiilor anterioare.
Carolina: Există vreun rol care v-a displăcut, o piesă în care să fi jucat pentru că trebuia, nu pentru că vă doreați?
N.R.: Nu există așa ceva. Fiecare rol este o provocare pentru un actor, te obligă să cauți în sertarele tale profesionale mijloace noi de expresie, atât fizice cât și mentale, te obligă să te perfecționezi continuu. Spre deosebire de un violonist, să zicem, care exersează patru ore pe zi, instrumentul unui actor este propriul lui corp, expresivitatea sa corporală și facială, proprii lui neuroni. Ca să dai viață unui personaj e nevoie de o abordare intelectuală în primul rând, și apoi, când îl înțelegi bine, modul lui de a gândi, epoca în care a trăit, îl lași să intre în tine ca un fel de alien care se folosește de propriul tău corp. Așa, într-o seară ești o țărancă aprigă, o adevărată Medee care își răzbună moartea soțului, în Anca din ”Năpasta” de I.L. Caragiale, în altă seară ești Doica din ”Romeo și Julieta” de Wiliam Shakespeare, în altă seară Lucy dintr-un vodevil spumos, franțuzesc, cum e ”Noroc și Sănătate” de Pierre Chesnot, sau Irma/ Regina în ”Balconul” de Jean Genet. Fiecare rol este ca un copil născut mai ușor sau mai greu, dar de iubit îi iubești la fel.
Carolina: Este greu să ieși dintr-un rol, să nu confuzi ficțiunea cu realitatea?
N.R.: Teatrul nu este o ficțiune. Este oglindă a realității întoarsă invers spre sală. Când ești atent la mesajul care vine dinspre scenă îți dai seama că râzi de tine, de aceea actorii sunt oameni cât se poate de terre-a – terre. Oamenii în general teatralizează viața jucându-și măștile în fiecare zi de la servici până acasă. Vă mărturisesc că după fiecare spectacol sunt ultima care pleacă din teatru. Asta nu pentru că mă demachiez sau mă schimb mai încet, ci pentru că am nevoie să mă liniștesc și să ies din pielea personajului. Există foarte multe cărți scrise de specialiști care au încercat să descifreze memoria, sufletul unui actor. Ce chimie se petrece în creierul lui, care începe spectacolul cu febră 39 de grade ( pentru că se întâmplă de multe ori să jucăm bolnavi), iar la pauză să aibă 36 cu cinci. Mi s-a întâmplat și mie asta. Marele Octavian Cotescu ne spunea: ”Măi puilor, când un spectacol se amână din cauza unui actor, trebuie să îl cauți pe actor la morgă”.
Carolina: De multe ori, în timpul unui spectacol se întâmplă să intervină ceva neașteptat și doar de prezența de spirit a actorului să salveze situația. Ați fost vreodată în situația asta?
N.R.: Desigur! Sunt multe întâmplări, unele mai comice, altele nu, dar vă voi povesti una care mă face să zâmbesc de câte ori mi-o amintesc. Jucam în celebrul spectacol al lui Silviu Purcărete, Ubu Rex cu scene din Macbeth. Cei care l-au văzut îsi aduc aminte că era spectacol în spectacol, la un moment dat tot alaiul de pe scenă se ducea cu public cu tot în foaierul teatrului să vadă scene din Macbeth. Foaierul era luminat cu sute de lumânări. Eu jucam dublu rol și trebuia să mă duc să mă schimb la pauză în vrăjitoare, apoi veneam în alai, cu costumele de vrăjitoare pe sub costumul anterior purtat în Ubu Rex. La un moment dat ne dezbrăcam, dădeam vestoanele și pantalonii, rămâneam în niște combinezoane cu sâni, păr pubian, ca și când am fi fost goale. Leni Pințea, care o juca pe Lady Macbeth se ridica dintr-un butoi cu un sfeșnic în mână. Tudor Gheorghe, care era Macbeth, era la fel, cu o secure în mână, dar cu spatele la publicul din foaier, Ubu Rex si Madam Ubu la fel. În acel vacarm, eu trebuia să întind mâna spre sfeșnic și să spun” La noapte vine Duncan”. Î n acel moment se făcea liniște deplină. Ei bine, închipuiți-vă că exact în acel moment se aude vocea unui țigănuș, care stătuse cu nasul lipit de geamul de afară al foaierului, (fuseseră atrași de luminile lumânărilor): ”Mă vere, vino să vezi aici niște gagigi îmbrăcate în pielea goală”. Toți actorii erau cu spatele la public și au putut să râdă pe înfundate cât au poftit, numai eu eram cu fața la ei și am simțit că explodez, abia am reușit să mă abțin. Unde mai pui că în fața mea, în public, se afla chiar directorul Festivalului de Teatru din Amsterdam care venise să vadă spectacolul pentru a-l invita la festival. Din păcate, nu avem doar întâmplări haioase, o dată a trebuit să ies pe scenă să anunț (se întâmpla la ”Omul cu mârțoaga”) că unul din colegi a murit în cabină așteptând să intre în spectacol. Vezi, murim des pe scenă dar vine și rândul când murim cu adevărat. Ne costă mulți neuroni să vă facem să plângeți sau să râdeți, sau să cugetați la firea umană alături de noi și de personajele cărora le dăm viață, seară de seară.
Carolina: Se spune că un actor moare puțin în fiecare seară ! Este adevărat?
N.R.: Sufletul unui actor este mereu rănit din dragoste pentru ”scândură”, cum spunem noi scenei. Când publicul este de nota 10, când îl simți că ascultă și merge cu tine, te lasă să-l duci de la sublim la ridicol, parcă mori mai frumos în acea seară. Merită. Când publicul este format din oameni fără respect pentru actul artistic, pentru actori, pentru public, moartea din acea seară este în van, ceva se rupe în tine că nu reușești să-i înfrumusețezi și sensibilizezi sufletul acelui „ miștocar” de duzină care crede că e cineva deranjând o sală întreagă făcând pe ”mitocanul de serviciu”. Din păcate, de multe ori am avut oaspeți de pe alte meleaguri care s-au minunat și de astfel de reacții. Dar eu știu că această meserie are o mare forță. Noi, actorii, suntem artiștii cuvântului rostit. Știm că întâi a fost cuvântul, el își are puterea lui. Meseria noastră este aceea de a împărtăși cu profesionalism, cu artă, cu umilință, de a dărui din arta realității și geniului uman. Teatrul e viața, de acolo se inspiră, și te sui pe scenă încercând să-i faci pe oameni mai buni, mai înțelepți, mai triști sau mai veseli, așa cum e viața.
Marele actor Ion Manolescu spunea că un actor trebuie să fie „un far al societății”. Mă străduiesc în fiecare zi să dau un examen cu mine însămi în devenirea mea ca OM și să împărtășesc din lumina pe care am adunat-o într-o viață și mai ales din ce am învățat de la modelele mele, persoanele care mi-au influențat viata în mod benefic cu înțelepciune și iubire,” întâlnirile mele de gradul III”.
Carolina: Câteva cuvinte pentru cititoarele Carolina ?
N.T.: Iubirea este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Creatorul. Cine nu iubește, nu trăiește cu adevărat. Să iubiți, să fiți iubite și să dăruiți iubire. Voi puteți să faceți lumea mai frumoasă, voi femeile care iubiți pruncul, îl învățați să iubească ce e bun și frumos, voi sunteți dătătoare de viață și iubire. Îmi imaginez câteodată lumea strânsă într-un cerc făcut de femeile lumii, care ar putea opri toate războaiele, toată ura, tot răul, așa cum făcea Mama Universală din ”Nașterea” de C. VOICULESCU, alt rol pe care l-am jucat pe scena Festivalului de Teatru Experimental de la Cairo, dar asta e o altă poveste ...
Pentru voi, cititoare ale revistei Carolina, vă doresc un an binecuvântat și prosper și toată grația divină să se reverse asupra voastră, să fiți puternice, încrezătoare și pline de iubire!